În spațiul public a prins o teză repetată de AUR și de zona „suveranistă”: „în majoritatea țărilor europene nu se plătește impozit pe prima locuință”. Sună bine, e simplă, dar nu rezistă la verificarea juridică. Citiți toate detaliile din următoarea analiză:
Problema nu este că în Europa nu există facilități sau scutiri. Problema este că mesajul amestecă (intenționat sau nu) tipuri diferite de taxe, persoana obligată la plată și regimuri fiscale locale vs. naționale, iar concluzia rezultată („nu se plătește”) este, în majoritatea cazurilor, neadevărată.
1) Cum e în România, legal: cadrul e național, nivelul se decide local
În România, regimul impozitelor locale este în Titlul IX – Impozite și taxe locale din Codul fiscal (Legea 227/2015). Pentru impozitul pe clădiri (și, în practică, pentru multe componente ale taxării locale), cotele se stabilesc prin hotărâre a consiliului local, în limitele stabilite de Codul fiscal. (mfinante.gov.ro)
Asta contează, pentru că exact această „logică” (statul fixează cadrul, localul fixează nivelul concret) este frecventă în Europa. Nu e „invenție românească”.
2) Eroarea juridică majoră din teza suveranistă: confundă „0 impozit” cu „alt tip de taxă” sau cu „scutiri parțiale”
Afirmația „nu se plătește impozit pe prima locuință” cade juridic din trei motive:
A) Confuzie între impozit pe proprietate și taxă de rezidență/ocupare
În unele state există taxe locale plătite de ocupant, nu de proprietar. Asta NU înseamnă că „nu există impozitare a locuinței”, ci doar că obligația e configurată diferit.
Exemplul-clasic: Regatul Unit – Council Tax se plătește, de regulă, de persoanele adulte care locuiesc în imobil, conform regulilor de răspundere („liability”). (GOV.UK)
Deci nu e „zero taxare”, ci o taxă locală pe locuință, cu altă logică juridică.
B) Confuzie între „prima locuință” (slogan) și „reședința principală” (concept legal)
În multe sisteme fiscale, „prima locuință” nu e o noțiune magică. Contează reședința principală (domiciliu fiscal/rezidență efectivă), iar scutirile sunt condiționate strict.
Exemplu: Italia – la IMU, „abitazione principale/prima casa” poate fi scutită, dar scutirea e legată de reședința efectivă și nu se aplică la unele categorii (de lux). Cu alte cuvinte, nu e o „scutire generală pentru prima locuință” în sensul folosit în slogan. (Idealista)
C) Confuzie între impozit anual și taxe la cumpărare / tranzacție
Chiar și unde impozitarea anuală e mai mică sau structurată altfel, multe state au taxe de transfer, taxe notariale, stamp duty etc. A susține „nu se plătește” doar pentru că discuția se mută dintr-un buzunar în altul este o manipulare prin omisiune.
3) Ce arată datele comparative: în Europa există, de regulă, taxe recurente pe proprietate
La nivel comparativ, două repere foarte puternice sunt OECD și analizele instituționale europene:
- OECD arată explicit că toate țările OECD aplică taxe recurente pe proprietăți imobiliare (în perioada de deținere), chiar dacă designul diferă. (OECD)
- Analizele europene despre taxarea rezidențială confirmă că statele (inclusiv din zona euro) au taxe recurente pe proprietate, cu baze și rate diferite. (Economy and Finance)
Asta lovește direct în ideea „majoritatea nu plătesc”. Majoritatea plătesc, doar că nu neapărat „ca în România”, iar unele state au scutiri țintite.
4) Situația concretă în state UE (mecanisme similare cu România la clădire/teren)
Mai jos sunt exemple relevante (din lista de țări unde nivelul efectiv este influențat local – exact genul de mecanism pe care îl avem și noi), cu accent pe clădire/teren:
Spania
- IBI este un impozit municipal anual pe proprietate, bazat pe valoarea cadastrală, iar nivelul diferă pe municipalitate (consiliul local are rol direct). (serviciostelematicosext.hacienda.gob.es)
Portugalia
- IMI este „municipal property tax”: pentru proprietăți urbane, cota este într-un interval și este stabilită de fiecare municipalitate. (Idealista)
Franța
- Taxe foncière este o taxă anuală de proprietate plătită de proprietar (chiar dacă locuiește sau închiriază), iar regimul e legat de finanțarea locală. (French-Property.com)
- În paralel, taxe d’habitation a fost abolită pentru reședința principală (din 2023), dar asta nu anulează existența taxelor de proprietate (taxe foncière) și nici taxarea pentru reședințe secundare. (FrenchEntrée)
Germania
- Grundsteuer include un multiplicator local (Hebesatz) stabilit de municipalitate, care influențează decisiv cât plătește proprietarul. (Expatica)
Țările de Jos
- OZB este taxă de proprietate calculată ca procent din valoarea WOZ; ratele se verifică la municipalitate, iar exemplul Amsterdam arată clar mecanismul procentual. (Waarderingskamer)
Regatul Unit (în afara UE, dar invocat des în comparații)
- Council Tax este o taxă locală legată de locuință, cu reguli de „liability” care, de regulă, îl pun la plată pe ocupant (sau pe cei aflați în vârful „ierarhiei de răspundere”). Deci nu e „fără taxă”, ci altă construcție juridică. (GOV.UK)
5) Unde greșesc exact suveraniștii, juridic
Greșeala juridică nu este doar „de nuanță”, ci de categorie:
- Transformă facilități/scutiri punctuale în regulă generală.
- Schimbă definiția: „prima locuință” (slogan) ≠ „reședință principală” (concept legal) ≠ „proprietate deținută” (drept real).
- Ignoră taxele recurente existente (taxe foncière/Grundsteuer/IBI/OZB etc.) și se concentrează pe un singur exemplu (de obicei, confuzia cu taxe de rezidență sau cu scutiri parțiale).
- Confundă cine plătește (ocupant vs proprietar) cu ideea că „nu se plătește”.
Concluzie
Dacă vrem o frază corectă, juridic, ea ar suna așa:
În Europa, în marea majoritate a statelor există forme de taxare recurentă a proprietății (clădire/teren), uneori cu decizie locală asupra nivelului; unele state au scutiri sau reduceri pentru reședința principală, dar asta nu înseamnă „zero impozit pe prima locuință” în majoritatea țărilor. (OECD)
#stirimures #refleqtmedia
