Gestul de a intona imnul Ținutului Secuiesc la congresul UDMR, în prezența oficialilor români, este mai mult decât o simplă „tradiție locală”. Este un act cu profunde semnificații politice și simbolice, care redeschide răni vechi ale istoriei noastre și alimentează o falsă speranță de autonomie pentru o minoritate care trăiește de atâta vreme în pace și cu drepturi garantate în România.
A-l cânta în inima țării, în fața demnitarilor români, echivalează cu o provocare simbolică, o formă subtilă de testare a limitelor statului român. Iar faptul că unii dintre oficialii noștri aleg să asiste, pasivi, la asemenea gesturi, e nu doar regretabil, ci rușinos. Bravo lui Sorin Grindeanu, care a avut demnitatea de a părăsi sala. Bravo lui Nicușor Dan, care a preferat să nu participe deloc. Două gesturi de normalitate, într-o mare de complicități tăcute și calcule politice.
În schimb, prezența premierului României la o astfel de manifestare e greu de justificat. Chiar dacă o parte a clasei politice preferă să invoce „dialogul interetnic” sau „respectul pentru diversitate”, adevărul e simplu: nimeni nu are dreptul să aducă simboluri de autonomie teritorială pe scena politică românească. Cântarea imnului unui așa-zis „ținut” care nici măcar nu există în Constituția României nu e un gest cultural – e o demonstrație politică cu tentă separatistă.
Și totuși, cum e posibil ca un lider maghiar precum Kelemen Hunor să se afișeze slugarnic și plin de zâmbete lingușitoare alături de stăpânul său Viktor Orbán, chiar în mijlocul României, și în același timp să conducă, să negocieze și să decidă soarta românilor în coaliția de guvernare de la București? O asemenea imagine spune totul despre dublul standard care a ajuns să ne definească politica internă: demnitate în vorbe, servilism în fapte.
Viktor Orbán își știe bine lecția. El și-a învățat poporul să rămână unit, să-și apere identitatea, să își glorifice simbolurile. Din acest punct de vedere, jos pălăria. Bravo lui că știe să țină aproape și uniți conaționalii săi. Dar ce fac liderii noștri? Ce exemplu oferă românilor, când tolerează asemenea manifestări în propria țară?
România a fost mereu un stat tolerant, un exemplu european de coabitare pașnică între etnii. Însă toleranța nu trebuie confundată cu slăbiciunea. Nu poți vorbi despre unitate națională și în același timp să tolerezi simboluri care o subminează. Nu poți accepta ca pe teritoriul României să răsune imnuri care nu sunt ale statului român, în fața oficialilor trimiși să reprezinte Guvernul.
Și, mai ales, nu poți pretinde respect de la propriii cetățeni dacă tu, ca lider, nu respecți primul simbolurile țării tale.
E ușor să te arăți sensibil la cauzele minorității maghiare atunci când ai nevoie de voturile UDMR pentru a menține o majoritate parlamentară. Dar unde sunt aceiași lideri atunci când românii din Ucraina sunt persecutați, când li se interzice limba maternă, când nu au școli, biserici sau ziare românești? Unde e aceeași grijă? Unde e aceeași voce fermă?
Ceea ce s-a întâmplat la congresul UDMR nu e un detaliu de protocol, ci un semnal politic periculos. Arată că în România de azi, simbolurile noastre naționale pot fi călcate în picioare în numele „toleranței”, iar unii dintre cei care ar trebui să le apere preferă tăcerea convenabilă.
România nu are nevoie de gesturi de supunere, ci de lideri cu coloană vertebrală.
România nu are nevoie să se scuze că e românească.
PS: Nu e vorba de ură, ci de demnitate. De respect pentru o țară care a fost construită cu sânge și care merită să fie respectată de toți cei care trăiesc între granițele ei. Într-o vreme în care românii sunt tot mai des marginalizați în propriul stat, poate e momentul să ne aducem aminte că imnul nostru e unul singur: Deșteaptă-te, române!
