Recent am avut parte și de câteva vești bune venite din sport: Medalii la europenele de canotaj, primul aur la atletism dupa 22 de ani (Monica Ghelber), medalia de aur la Europenele de 1000 m canoe simplu (Cătălin Chirilă), și bineînțeles, fenomenul sportului românesc actual: David Popovici.
Înotătorul de numai 17 ani a pus încă o dată România pe harta sportului mondial, prilejuind de atâtea ori intonarea imnului national. Dincolo de graba cu care mulți politicieni au încercat să-și asocieze imaginea cu aceste performanțe, se pune totuși întrebarea: Are statul român vreun merit pentru acest parcurs către performanță?! L-a sprijinit financiar? I-a pus la dispoziție o bază materială adecvată? A făcut ceva notabil pentru a se revendica dintre câștigători? Mă tem că NU!
Cred că acest context excepțional ar putea constitui un moment zero în modul cum statul tratează lumea sportului în general.
Pentru tineri, sportul însemnă sănătate, însemnă dezvoltare armonioasă, și nu în ultimul rând, cultivarea unui spirit competitiv, de învingător.
David Popovici nu este un simplu sportiv de performanță. El a doborat record dupa record prin forțe proprii, fără un sistem care să îl sprijine și să-l propulseze de la spate. Tocmai de aceea este un model pentru tinerii noștri și nu avem voie să ratam ocazia de a cultiva un model autentic într-o lume parazitată la tot pasul de non-modele. Se vorbește despre sume importante, inclusiv nerambursabile, care pot fi accesate prin proiecte în următorii ani. Am convingerea că sportul românesc merită un loc demn pe lista prioritătilor.
