Toamna anului 1944 s-a așternut peste Turda nu cu miros de struguri copți, ci cu fum de praf de pușcă și zgomotul greu al artileriei. Orașul, care până atunci fusese un loc liniștit, cu grădini ordonate și oameni muncitori, s-a trezit prins între două lumi: una care venea din est, purtând speranța eliberării, și alta care lupta cu disperare pentru a rămâne stăpână peste ce pierdea.
Aceasta este Bătălia de la Turda — o confruntare sângeroasă care a durat mai bine de o lună și care a lăsat urme adânci în zidurile orașului și în sufletele oamenilor.
O ofensivă și un zid de foc
Totul a început în jurul datei de 5 septembrie 1944. După ce România a întors armele împotriva Germaniei naziste, armata română și cea sovietică au pornit spre vest, hotărâte să elibereze Transilvania. Terenul accidentat și pozițiile înalte de lângă Turda ofereau însă un avantaj clar trupelor maghiare și germane care se retrăgeau, dar nu fără luptă.
În acele zile, câmpurile din jurul orașului se umpleau de zgomotul șenilelor. Divizia 25 Infanterie maghiară și unități germane din Armata a 8-a au ridicat o linie defensivă de-a lungul râului Arieș. Primele atacuri au fost intense. Se spune că doar trei batalioane maghiare erau disponibile în 12 septembrie, dar chiar și așa, au reușit să țină piept valurilor de blindate sovietice, distrugând zeci de tancuri T-34 cu artilerie antitanc și foc concentrat.
Orașul nu mai era oraș. Era o fortăreață, o capcană, un rug aprins.
O lună de durere
Pe 13 septembrie, ofensiva româno-sovietică a străpuns în forță, dar nu fără pierderi. Într-o singură zi, s-au înregistrat peste o mie de morți. Aerul devenise greu, nu doar de praf și miros de sânge, ci și de spaima civililor care, ascunși în pivnițe, ascultau pașii grei ai soldaților de deasupra.
Spre finalul lunii, germanii au adus întăriri: Divizia 23 Panzer. Au sperat că tancurile lor vor întoarce soarta luptei. N-au reușit. Linia a cedat pas cu pas, iar în 4 octombrie 1944, Turda a fost eliberată de forțele aliate. Luptele au mai continuat câteva zile în împrejurimi, dar orașul, așa cum fusese odinioară, rămăsese doar o amintire.
Nu doar o bătălie. Ci și crime.
Războiul nu a cruțat civilii. În apropiere de Turda, la Hărcana, pe 24 septembrie, 18 români — bătrâni, femei și copii, cel mai mic având doar 7 luni — s-au adăpostit sub un pod feroviar. Au fost descoperiți de soldați hortyști, executați pe loc și stropiți cu benzină. Trupurile lor au fost arse. Astăzi, în Piața 1 Decembrie 1918, un monument poartă inscripția: „Să iertăm, dar să nu uităm” — și ne amintește de acea zi în care umanitatea a fost uitată.
Tot în acea perioadă, în localitatea Sărmașu, paramilitari maghiari au ucis 165 de persoane — evrei, români, prizonieri de război. A fost un masacru sistematic, care a rămas, până astăzi, unul dintre cele mai grave episoade de epurare din Transilvania.
O lecție a memoriei
Bătălia de la Turda nu a fost doar o luptă între armate. A fost o luptă pentru identitate, pentru teritoriu, dar și pentru demnitate. Orașul a fost martor la distrugere și suferință, dar și la curaj și sacrificiu. A fost locul unde România și-a câștigat, cu sânge, o parte din pământul pierdut.
Astăzi, când treci pe străzile Turzii, când privești clădirile restaurate sau copiii jucându-se în parcuri, e greu să-ți imaginezi că sub acele pavaje stă ascunsă o poveste de foc și moarte. Dar memoria nu se șterge. Ea rămâne, în cărți, în monumente și în inimile celor care știu că Turda nu e doar un oraș, ci și o pagină de istorie.
