Câmpia Turzii, așa cum o știm astăzi, este rezultatul unor metamorfoze sociale, politice și administrative cum rar au fost în istoria României. De la sate întinse, în care casele vechi se interpun între conacele vechi, la Municipiul de astăzi, povestea orașului Câmpia Turzii este una fascinantă.
La cumpăna dintre secole, Câmpia Turzii era încă două sate cu nume vechi: Ghiriș și Sâncrai. Liniștea lor avea să fie zdruncinată de vântul istoriei. În 25 decembrie 1918, în plină iarnă, primii ostași ai armatei române intrau în localitate, aduși de bucuria unirii Transilvaniei cu România. Erau primiți cu pâine și vin, cu lacrimi și îmbrățișări, pentru că în acea zi oamenii simțeau că viitorul lor se scria altfel.
Un an mai târziu, pe 28 mai 1919, însuși Regele Ferdinand venea la Ghiriș. Populația îl întâmpina cu emoție, iar în fosta curte a conacului Paget lua ființă Orfelinatul de băieți „Mihai Viteazu”, adăpost pentru copiii rămași fără părinți după război.
Anii ’20 au fost un clocot al începuturilor. În 1920 se introduce gazul metan în sat, iar la 4 aprilie, la ora 10 dimineața, se semnează actul de naștere al Fabricii „Industria Sârmei”. În mai puțin de un an, la 16 iulie 1921, primele mașini industriale răsunau în Ghiriș. Veniseră specialiști din Germania și Cehoslovacia, dar alături de ei, sute de țărani din satele dimprejur învățau meserie, transformându-se treptat în muncitori, maiștri și ingineri. Coloniile muncitorești și de funcționari se ridicau una după alta – cartiere noi, pline de viață.
În 1923 apărea Clubul Sportiv „Industria Sârmei” și Fabrica de Postav Meteor, semne că aici nu se producea doar oțel, ci și spirit de echipă și ambiție. În 1925, prin decretul Regelui Ferdinand, Ghiriș și Sâncrai se uneau oficial și luau un nume nou: Câmpia Turzii.
Anii ’30 aduceau modernizarea. Lămpile cu gaz luminau străzile, iar apoi, din 1937, primele becuri electrice. Uzina ridica căminul de ucenici – prima școală metalurgică din România – și stadionul, unde strigătele de încurajare se împleteau cu zgomotul oțelului.
În vremea războiului, orașul era prins între două lumi: în 1944, timp de o lună, Câmpia Turzii era ocupată de trupele germano-ungare și devenea câmp de luptă între armatele Axei și cele româno-sovietice. Dar viața nu se oprea. În 1945 se deschidea primul gimnaziu, iar în 1949 – școala din Sâncrai.
Anii ’50 erau anii noii ordini. Uzina era naționalizată, Palatul Cultural devenea Club Muncitoresc, iar spitalul își primea primii pacienți. Blocuri muncitorești, școli noi, cartiere ridicate la pas cu planurile cincinale schimbau înfățișarea orașului.
Câmpia Turzii intra în ritmul urbanizării accelerate: ștrandul „Broscuța”, Sala Sporturilor, fabrici de pâine, policlinica, chiar și aeroportul militar care în 1987 primea primul MIG-21. Totul respira forța unui oraș industrial.
După 1990, schimbările veneau ca valurile. Fabricile vechi se clătinau sub greutatea tranziției, dar comunitatea găsea mereu noi drumuri. Se ridicau biserici, blocuri ANL, zone industriale moderne. În 2013 și 2015 se construiau hale agroalimentare, iar Parcul Industrial atrăgea investitori noi. În 2015, un muzeu mic, dar plin de suflet – „Prima Școală Românească 1879” – amintea tuturor că rădăcinile acestui oraș sunt adânci.
Câmpia Turzii e un oraș care a trecut prin focul istoriei, prin praf de oțel și zgomot de locomotive, prin suferințe de război și construcții febrile. De la un orfelinat și o fabrică în 1920, la parcuri industriale și muzee în 2015, povestea ei rămâne cea a unei comunități care nu s-a lăsat niciodată îngenuncheată. Un oraș ce renaște, iar și iar, din propria trudă.
