Istoria politică a secolului XX arată un tipar recognoscibil: înainte ca un regim totalitar să exercite control deplin asupra societății, el trebuie să neutralizeze sau să subordoneze elitele intelectuale. Universitățile, presa, cercetarea științifică și cultura reprezintă, în orice societate, spații ale reflecției autonome și ale contestării. Tocmai această autonomie le-a transformat în ținte predilecte ale regimurilor ideologice radicale.
Germania nazistă: epurarea ca fundament ideologic
În 1933, imediat după venirea la putere a lui Adolf Hitler, statul nazist a adoptat „Legea pentru restaurarea funcției publice”, care a permis îndepărtarea din universități a profesorilor evrei și a celor considerați „nesiguri politic”. Nu a fost o măsură administrativă izolată, ci începutul unei reorganizări ideologice a vieții academice.
Arderea cărților din mai 1933, organizată cu participarea studenților, a avut un caracter simbolic profund: statul transmitea că autoritatea intelectuală tradițională este înlocuită de autoritatea ideologică. Figuri precum Albert Einstein au părăsit Germania, iar modernismul artistic a fost stigmatizat drept „degenerat”. Exodul academic german a reprezentat una dintre cele mai masive pierderi de capital intelectual din istoria Europei.
Nazismul nu s-a limitat la criticarea elitelor; le-a exclus, le-a marginalizat și le-a forțat la exil.
Uniunea Sovietică: de la expulzare la Gulag
În Rusia post-revoluționară, noul regim bolșevic a privit intelighenția țaristă cu suspiciune. În 1922, Lenin a dispus expulzarea unui grup de filosofi și profesori universitari în episodul cunoscut drept „vaporul filosofilor”. Mesajul era limpede: elitele autonome erau incompatibile cu noul stat ideologic.
Sub Iosif Stalin, această suspiciune s-a transformat în represiune sistematică. Procesele-spectacol din anii 1936–1938 au implicat nu doar lideri politici, ci și tehnocrați, economiști, ingineri. În 1948, campania împotriva „formalismului” și impunerea teoriilor pseudo-științifice ale lui Lisenko au demonstrat subordonarea brutală a cercetării științifice ideologiei.
Intelectualul nu mai era un critic sau un creator, ci un funcționar al doctrinei.
România comunistă: reeducare și cenzură
După 1948, regimul comunist din România a reorganizat radical mediul universitar și cultural. Academia Română a fost restructurată, numeroși profesori au fost epurați, iar unii dintre reprezentanții elitelor interbelice au ajuns în închisori precum Sighet sau Aiud. Cenzura a devenit instituțională, iar autonomia universitară a fost înlocuită cu conformism ideologic.
Intelectualul independent devenea suspect prin însăși natura profesiei sale.
Statul Național-Legionar: radicalizare și intimidare
În scurta perioadă a Statului Național-Legionar (1940–1941), Mișcarea Legionară a radicalizat legislația antisemită și a încurajat epurarea cadrelor universitare evreiești. Au existat intimidări, violențe și tentative de „românizare” accelerată a instituțiilor. Deși durata regimului a fost scurtă, atitudinea față de elitele considerate „străine” sau „decadente” a fost explicit adversivă.
Tiparul comun al totalitarismelor
Privite comparativ, aceste regimuri au urmat o succesiune recognoscibilă:
- Delegitimarea elitelor drept corupte, trădătoare sau străine.
- Polarizarea discursului public în termeni morali absoluți.
- Subordonarea instituțiilor culturale și academice.
- Eliminarea autonomiei intelectuale.
- Lagărele și închisorile au venit ulterior. Retorica anti-elitistă a precedat represiunea instituțională.
- Retorica populistă contemporană: ecouri, nu echivalențe
În discursurile unor mișcări suveraniste din România, dar și în retorica asociată curentului MAGA din Statele Unite, se regăsesc formule precum „elite globaliste”, „deep state”, „presa minte”, „experții sunt corupți”. Acestea aparțin registrului populismului anti-elitist.
Este esențial să precizăm: aceste mișcări operează în sisteme democratice pluraliste. Nu există partid unic, poliție politică sau cenzură instituțională comparabilă cu experiențele totalitare ale secolului XX.
Totuși, istoria arată că toate regimurile totalitare au început printr-o delegitimare persistentă a elitelor și a expertizei. Discreditarea intelectualului ca actor legitim al spațiului public creează un climat în care autonomia academică poate deveni negociabilă.
Riscul istoric
Nu orice populism evoluează spre autoritarism. Dar fiecare totalitarism a cultivat, în faza sa incipientă, un discurs anti-elitist intens.
Pericolul nu constă în simpla existență a unei retorici polemice, ci în normalizarea ideii că pluralismul este o formă de trădare și că expertiza este prin definiție suspectă.
Secolul XX a demonstrat ce se poate întâmpla atunci când această logică devine politică de stat. Or, dacă analizăm actualul context politic, în care liderii mișcării suveraniste din România, de la Călin Georgescu, la Diana Șoșoacă, au dosare penale active de proliferare a propagandei legionare, vedem cu siguranță pericolul pe care această ideologie o reprezintă pentru viitor.
Actualul articol este unul de analiză istorică, nicidecum un atac politic. Nicolae Iorga afirma: Un popor care nu-și cunoaște istoria, riscă să o repete! Haideți să nu repetăm istoria națiunii noastre, ci să o dezvoltăm !







