În Piața Victoriei, în inima unei țări care încă mai tace când e vorba de suferința femeilor, pancartele nu mai sunt doar desene și cuvinte – sunt țipete. Sunt lacrimi întinse pe carton. Sunt scrâșnete de durere și furie din gâtul celor care au văzut, trăit, pierdut. 26 de femei ucise în primele luni din 2025. 26 de lumi stinse de mâna celui care odinioară le promitea iubire. 26 de crime care au în spate sute de semnale ignorate, apeluri fără răspuns, tăceri complice și instituții absente.
Când o femeie moare ucisă în propria casă, nu e doar o crimă. E eșecul întregii societăți. Nu moare doar ea – moare o mamă, o fiică, o colegă, o prietenă. Moare o parte din noi, din umanitatea noastră. Și totuși, câți se cutremură cu adevărat? Nu. Nu e un „accident nefericit”. Nu e o „ceartă între soți”. Nu e „din cauza geloziei”. E un FEMICID. E rezultatul direct al normalizării violenței, al impunității, al unui sistem judiciar care, adesea, trimite victima înapoi în brațele agresorului.
Nu e bărbat cel care lovește o femeie. E lașitate pură. E o formă de barbarie îmbrăcată în haine moderne. Bărbatul adevărat protejează. Iubește. Sprijină. Nu ridică mâna, ci ridică femeia atunci când viața o apasă.
Femeia nu este o proprietate. Nu este un obiect de control. Ea este viață. Este temelia unei familii, pulsul unei comunități, forța invizibilă care ține lumea în echilibru. O țară care nu își protejează femeile e o țară condamnată la regres, frică și rușine.
Ce trebuie să facem? ACUM. Fără întârziere. Fără scuze.
- Pedepse exemplare pentru agresorii domestici, fără posibilitatea de suspendare a executării pedepsei sau eliberare condiționată.
- Ordinele de protecție să fie emise de îndată, în maximum 24h de la sesizare, și să fie puse în aplicare cu brățări electronice obligatorii pentru agresor.
- Centre de urgență non-stop în fiecare județ, unde victimele să poată fugi împreună cu copiii lor, cu sprijin juridic și psihologic imediat.
- Educație emoțională și egalitate de gen în școli, pentru ca viitoarele generații să nu mai confunde dragostea cu posesivitatea și masculinitatea cu violența.
- Campanii publice susținute de stat, cu mesaje dure, reale, despre ce înseamnă violența domestică. Nu fluturași. Nu broșuri. Adevărul crud, spus fără menajamente.
- Poliție instruită special pentru cazuri de violență domestică, cu echipe mixte, feminine și masculine, pentru a încuraja victimele să vorbească.
Dar dincolo de legi și structuri, e nevoie de o schimbare de mentalitate. De o revoltă colectivă împotriva indiferenței. Pentru că, așa cum scria pe o pancartă din Piață: „Una moare, cealaltă sună la 112 și nimeni nu răspunde.”
Aceste femei nu cer privilegii. Cer să trăiască.
E timpul să alegem: vrem să fim complicii unui sistem care permite ca femeile să fie bătute, violate sau ucise în tăcere? Sau vrem să fim scutul lor?
Un stat care nu apără viața femeii e un stat care nu merită să se numească civilizat.
Răspunsul nu trebuie să vină doar din legi. Trebuie să vină din noi. Din fiecare om care a văzut acest ecran și nu și-a întors privirea.
Fiecare femeie merită siguranță. Respect. Dragoste. Viață. Restul e complicitate.
P.s. Femeia, înainte de toate!
