În ultimele zile, am primit un număr semnificativ de întrebări din partea unor prieteni și parteneri din Statele Unite – jurnaliști, diplomați, profesori universitari, oameni de afaceri, analiști – toți exprimând aceeași neliniște: Ce se întâmplă în România? De ce se vorbește din ce în ce mai des despre cenzură? Întrebarea este legitimă și merită un răspuns clar, echilibrat și lucid.
România este și trebuie să rămână o democrație funcțională, atașată valorilor euroatlantice, printre care libertatea de exprimare este un pilon fundamental. Orice deviere de la acest principiu, fie ea subtilă sau sistematică, este un semnal de alarmă – nu doar intern, ci și pentru partenerii noștri internaționali.
România și pericolul tăcerii: Când cenzura devine politică de stat
În momentul în care unii dintre cei mai consacrați jurnaliști americani – figuri cu reputație globală – își mută atenția publicistică asupra României, iau interviuri unor formatori de opinie locali, postează frecvent derapajele democratice ale aparatului de stat din România, iar aceste materiale sunt excluse de la difuzare în mass-media națională, avem de-a face nu cu o simplă anomalie editorială, ci cu un semnal grav de regres democratic.
Este o întrebare legitimă: de ce ceea ce este considerat demn de atenția presei internaționale nu mai este tolerat în România? Ce ne spune acest contrast despre direcția în care ne îndreptăm?
În ultimele săptămâni, România pare să fi intrat într-o zonă crepusculară a libertății de exprimare. Suspendări inexplicabile ale conturilor unor jurnaliști, marginalizarea formatorilor de opinie în spațiul public, interviuri blocate, liste de „voci indezirabile”, instrumente administrative folosite ca pârghii de intimidare. Acestea nu mai sunt simple coincidențe. Sunt simptomele unei tendințe: controlul discursului public devine o obsesie a celor care confundă guvernarea cu gestionarea imaginii.
Într-un moment în care conducerea politică românească încearcă – uneori febril – să reintre în grațiile administrației Trump, acțiunile din ultimele zile au exact efectul contrar: ne îndepărtează de valorile americane pe care pretindem că le împărtășim.
Libertatea presei, pluralismul opiniilor și protejarea vocilor incomode sunt pietrele de temelie ale democrației americane. Însă în România de azi, aceste valori sunt din ce în ce mai des compromise sub pretextul ordinii publice, al siguranței naționale sau al „responsabilității informaționale” – termeni vag definiți, dar periculos de eficienți.
Nu este deloc întâmplător că, la Summitul de la München, vicepreședintele american J.D. Vance a rostit acea observație tăioasă refecritoare la anularea alegerilor și evaluarea democrației noastre într-un mod negativ. A fost un diagnostic incomod, dar sincer – și, iată, din ce în ce mai greu de contrazis.
Când controlul devine normă
România nu trăiește o cenzură oficială în sensul clasic. Nu avem birouri de propagandă, nici ordine explicite de tăcere. Avem însă un ecosistem de frică, autocenzură, algoritmi manipulați, contracte de publicitate condiționate politic și aluzii amenințătoare. Avem „cancelări” silențioase și liste negre neoficiale. Iar aceste mecanisme de presiune funcționează tocmai pentru că par invizibile.
Am mai fost aici. În anii ’80, cenzura purta ștampila Partidului. Astăzi poartă marca unui stat care vrea să pară democratic, dar care are reflexe autoritare bine conservate
O societate care tace nu este liberă, este doar dresată
Cenzura nu e doar un atac la adresa libertății presei – este un atac la adresa încrederii publice, a gândirii critice și a demnității cetățeanului. O societate care tace nu este calmă. Este resemnată. O presă care ezită nu este neutră. Este intimidată.
România trebuie să decidă dacă vrea să fie o democrație matură, respectată și predictibilă sau o vitrină de carton, în care pluralismul este mimat iar vocile incomode sunt „optimizate” până dispar.
„Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.”— Ion Rațiu, Parlamentul României, 1990
Această frază – memorabilă și esențială – nu este un exercițiu de retorică, ci un test de autenticitate democratică. Când începem să uităm ce înseamnă ea, nu pierdem doar libertatea de opinie. Pierdem libertatea, pur și simplu.
P s. România e a românilor!
