În România, activitatea de lobby continuă să fie percepută cu suspiciune, adesea confundată cu traficul de influență, în lipsa unei reglementări legale care să o delimiteze clar. Această confuzie între influențarea legitimă a politicilor publice și corupție nu doar că afectează încrederea în instituțiile statului, ci perpetuează o practică informală, netransparentă, în care grupuri de interese pot influența decizia publică fără niciun fel de control democratic sau etic. Într-un stat de drept care își asumă principiile bunei guvernări, această lipsă devine nu doar anacronică, ci și periculoasă.
În majoritatea democrațiilor consolidate, activitatea de lobby este nu doar reglementată, ci și încurajată, în limitele unui cadru legal care garantează transparența, echitatea și responsabilitatea publică. State precum Germania, Franța, Canada sau Polonia au înțeles că reprezentarea intereselor în fața autorităților nu este un act de corupție, ci o expresie legitimă a pluralismului democratic, atâta timp cât se desfășoară în mod deschis, înregistrat și raportat public. România, în schimb, continuă să funcționeze în baza unui vid normativ, în care grupurile de influență își exercită presiunea în afara oricărui cadru vizibil și controlabil.
Un exemplu major, adesea ignorat în dezbaterile noastre interne, este sistemul american de reglementare a lobby-ului – unul dintre cele mai transparente și sofisticate din lume. În Statele Unite, Legea privind Dezvăluirea Activităților de Lobby (Lobbying Disclosure Act, 1995) obligă toate entitățile care influențează politicile publice să se înregistreze, să declare beneficiarii, fondurile alocate, instituțiile contactate și rezultatele urmărite. Există registre publice online, coduri stricte de conduită și sancțiuni clare. Lobby-ul este recunoscut acolo nu doar ca un drept constituțional derivat din libertatea de exprimare și de petiționare a guvernului, ci și ca un mecanism fundamental de echilibru democratic. Marile companii americane, organizațiile civice, universitățile, dar și ambasadele străine acreditate la Washington își angajează lobby-iști profesioniști pentru a avea acces instituțional la Congres și la administrație. Iar acest acces se face legal, vizibil și controlat.
În acest context, România are de pierdut prin lipsa unei legi a lobby-ului nu doar în plan intern, ci și în raport cu relațiile externe, mai ales cu Statele Unite. Lipsa unui cadru normativ echivalent face ca reprezentanții instituțiilor românești – fie publici, fie privați – să se afle într-o poziție de inferioritate în relația cu actorii americani, care funcționează într-un sistem clar și reglementat. De asemenea, lipsa unei astfel de legi reduce dramatic capacitatea noastră de a forma punți stabile cu centrele de decizie de la Washington, acolo unde accesul instituțional se obține prin canale oficiale, transparente și înregistrate în registrele de lobby.
Apropierea reală de SUA nu se face prin declarații politice și parteneriate declarative, ci prin adaptarea la normele și instituțiile care definesc funcționarea democrației americane. Un stat care nu are o lege a lobby-ului, care nu își reglementează influențele asupra procesului decizional și care nu permite reprezentarea legitimă a intereselor prin mecanisme legale, este un stat care nu poate fi pe deplin compatibil cu sistemul american. Mai mult, în lipsa acestei legi, România nu poate construi o rețea de influență legitimă în spațiul transatlantic, nu își poate promova interesele economice, de securitate sau diplomatice prin mijloace transparente și eficiente.
Așadar, legea lobby-ului nu este doar o datorie democratică internă. Este și o necesitate strategică. Dacă dorim să jucăm un rol activ în comunitatea euro-atlantică, dacă vrem să ne racordăm autentic la practicile Statelor Unite și să construim o relație bilaterală reală, egală și eficientă, trebuie să ne asumăm fără întârziere reglementarea influenței asupra politicii publice. Nu putem avea pretenția de a fi parteneri de încredere ai SUA, atât timp cât nu funcționăm în aceleași standarde minime de transparență, profesionalism și asumare instituțională.
România trebuie să rupă definitiv cu paradigma suspiciunii, în care orice interacțiune între mediul privat și cel politic este suspectată de corupție, și să adopte o abordare matură, similară democrațiilor care respectă cetățeanul, garantându-i nu doar dreptul la vot, ci și dreptul de a participa, prin canale legale și transparente, la formularea deciziilor care îi afectează viața. Legea lobbyului este nu doar o condiție pentru o guvernare internă mai curată, ci și o cheie pentru deschiderea ușilor reale către lumea care contează.
