Apropierea Crăciunului a generat o adevărată invazie a rețelelor de socializare cu diverse grupuri sau cântăreți care interpretează colindul „Vino, Iisuse, în inima mea!”, iar astăzi – fiind într-o stare meditativă profundă, mi-am dat seama CÂT DE GREȘIT văd unii „credincioși” întregul concept de „credință”.
În primul rând, pentru cei care nu înțeleg, CREDINȚA ESTE UN ACT DE VOINȚĂ! De fapt este actul suprem de voință, mai ales atunci când CREDEM în ceva ce nu poate fi dovedit științific – așa cum este credința în Dumnezeu! ALEGEM să credem…
Păi dacă ALEGEM să credem … cum poate Iisus să vină în inima mea? Dacă eu ALEG să cred și MĂ ADRESEZ LUI IISUS … atunci Iisus ESTE deja în inima mea! Astfel, NU AM DE CE SĂ-L MAI CHEM! Eventual, ca într-o procesiune intimă, lăuntrică, pot SĂ-MI ANUNȚ SEMENII CĂ IISUS ESTE în inima mea.
Dar acest colind, plin până la refuz de prea credință, conține o contradicție profundă, precum marile paradoxuri filozofice.
Iată cum sună refrenul:
„Vino Iisuse în inima mea
Ca într-o iesle săracă
Și încălzește-o cu dragostea Ta
Templu curat să se facă”.
Observați, vă rog, ce spune autorul (anonim, de altfel) al colindului: „Vino, Iisuse, în inima mea… templu curat să se facă!”. Păi dacă tu, autorule credincios ȘTII că Iisus îți face inima ca un templu curat, atunci … nu trebuie să-l chemi pe „unul născut, Fiul lui Dumnezeu” în inima ta… el ESTE deja!
Dar … desigur, PREA CREDINȚA este omniprezentă în zilele noastre. Fie că vorbim despre cei care se salută cu „Alese binecuvântări” … deoarece ei nu pot concepe că o binecuvântare este DEJA aleasă, deoarece nu poți adresa binecuvântări aleatorii … Fie că vorbim despre cei care se roagă lui Dumnezeu (sau lui Iehova) să … „le întărească credința”… oameni buni, CREDINȚA nu ți-o întărește Dumnezeu sau Iehova… credința ȚI-O ÎNTĂREȘTI TU!
Sincer, cred din tot sufletul că ar trebui să fim nițel mai raționali, mai auto – conștienți de ceea ce rostim către Dumnezeu sau în legătură cu Dumnezeu, pentru că altminteri facem niște contradicții și dăm dovadă de PREA credință. Adică un fel de fariseism, de cocălăreală religioasă!
Credința ESTE în voi … ESTE actul vostru de voință! Nu este nevoie DE NIMENI să vă întărească această credință! Cu atât mai puțin nu este nevoie de Dumnezeu … deoarece să te rogi lui Dumnezeu să-ți întărească această credință este ca și cum omul nu ar avea deloc liber arbitru. La fel și cu „Vino, Iisuse, în inima mea!” … cum să mai vină, dacă tu i te adresezi și ești conștient de ceea ce face el în inima ta?
De altfel, problema mare a unor credincioși este că-i atribuie TOTUL lui Dumnezeu. Da, înțeleg conceptul de „Nihil sine Deo!”, pentru că nimic nu-l poți face fără Dumnezeu … dar asta nu înseamnă că Dumnezeu este întru totul responsabil, iar noi suntem doar… niște marionete. Nu, nene, dacă ar fi așa, n-ar mai fi avut nici un sens martiriile credincioșilor, mărturisirile de credință, lucrările de predicare și așa mai departe! Dacă Dumnezeu ar fi așa cum, de multe ori, îl arătați unii dintre voi … atunci totul ar fi total fără sens!
GÂNDIȚI, ÎNCĂ NU ESTE ILEGAL!
PS: PREA CREDINȚA nu se referă la cei care se autoflagelează singuri, care urlă despre Hristos de pe Maybach sau cei care-și freacă portofelul de oase putrezite … nu, ăia nu-s credincioși!
