Am scris ieri despre cazul unui aiudean care, dupa ce a fost condamnat la detentie pe viata, a reusit sa fie eliberat conditionat dupa doar 17 ani de inchisoare.
Acel caz m-a facut mult sa reflectez la sistemul juridic si de penitenciare din Romania.
Traim vremuri sinisrre, in care – pe de o parte – procurorilor li s-a dat mana libera sa bage pe toata lumea, si cu rost si fara rost – iar pe de alta parte, toti politrucii penali au dat adevarate atacuri la adresa justitiei.
Astfel, judecatorii si sistemul in integralitatea sa au devenit vulnerabili.
Am ajuns in situatia in care presiunile puse atat din extern, cat si din intern, privind conditiile din inchisori, sa creeze premise favorabile unor decizii revoltatoare.
In primul rand, in cazul oricarei fapte penala cu violenta nu ar trebui sa existe posibilitatea unei liberari conditionate.
Un individ care, la un moment dat, are starea mentala necesara sa bata, sa violeze sau chiar sa ucida cu sange rece un seaman de-al sau va fi in imposibilitatea de a se reabilita sau de a adopta un comportament non-violent credibil.
Faceam, in 2017, un studiu despre sistemele de probatiune din Europa si am constatat ca in Marea Britanie exista un curent psihologic puternic care considera inchisoarea ca un mod de pedepsire, si nu de reabilitare a inculpatului.
In plus, trebuie sa luam in calcul opribriul public si marginalizarea sociala de care trebuie sa se loveasca un fost condamnat pentru fapte de violenta.
Nu este prea usor sa iesi din inchisoare, fara prieteni, fara familie, fara un sistem de protectie sociala si cu imaginea publica de “criminalul”, “talharul”, “jăpcălăul” ăla.
Iar acum ajungem la rana sangeranda. Cum trebuie sa se simta fratele, sora, parintele sau fiul unei persoane ucise, batute pana la handicapare sau violate, in momentul in care faptuitorul iese, liberat conditionat?
Toate aceste variabile ma determina, fara sovaiala, sa fiu total si definitiv impotriva liberarii conditionate pentru condamnatii cu fapte de violenta severe.
