Sistemul de învățământul este unul dintre domeniile despre care se vorbește cel mai mult în România, însă pentru care, în realitate, se face cel mai puțin. Cum a ajuns educația un soi de cenușăreasă a sistemului public din România este greu de înțeles. În secolul XXI nu cred că mai trebuie nimeni convins despre relevanța educației. Întotdeauna a fost importantă, însă astăzi mai mult ca niciodată vedem cum nivelul de sofisticare al cunoașterii în mai toate domeniile ne obligă să ținem pasul. Noile tehnologii, digitalizarea, automatizarea, inteligența artificială, suprapuse cu fenomenul globalizării îi aruncă pe tinerii noștri într-o piață enormă, puternic concurențială, în care nivelul de pregătire face diferența dintre reușită și eșec.
Foarte mulți ani m-am ocupat de disapora în activitățile politice desfășurate. Vă pot spune că lipsa accesului la un sistem de educație performant a fost unul dintre argumentele ce a cantărit greu în dezicizia familiilor de români de a emigra. Este normal ca fiecare părinte să lupte pentru un viitor plin de oportunități pentru copilul său. Aici sunt lucruri care țin de administrația centrală, dar cred totodată că este greșit și lipsit de onestitate să delegăm întreaga responsabilitate către București.
Pe plan local sunt suficient de multe lucruri care se pot face pentru ca tinerii să beneficieze de condiții optime de pregatire. Așa cum am afirmat încă din prima zi, infrastructura pentru educație este una dintre marile priorități cu care plec la drum în proiectul numit Câmpia Turzii. Trebuie să ne asigurăm că tinerii noștri pornesc cu dreptul pe calea pregătirii și desăvârșirii lor profesionale. Cu școli ce stau să cadă și dotări demne de perioada comunistă nu putem avea speranțe că tinerii vor dori să rămâna acasă, pentru a aduce valoare adăugată în economia autohtonă.
Totodată, este adevărat că salariile profesorilor sunt departe de nivelul corespunzător pentru această categorie profesională. Tocmai de aceea trebuie să găsim formule de a demara proiecte locale cu finanțare europeană de susținere a cercetării și educației, de a crea centre și cluburi de excelență în varii discipline, sau orice alte formule prin care să compensăm la nivel local nevoia de stimulare a pregătirii și competitivității tinerilor noștri.
Trebuie să avem o abordare realistă și echilibrată. Nu ne propunem să facem în plan local centre care sa concureze cu marile Universități din Europa, însă pe de alta parte nu este posibil să încurajăm tinerii să plece din oraș, sau din țară pentru că lipsesc cele mai elementare mijloace de instruire. În epoca noilor tehnologii și a digitalizării posibilitățile sunt enorme. Spre exemplu, un laborator ultra-performant de informatică poate face ca încă din timpul școlii generale și a liceului tinerii să poată învăța diferite limbaje de programare. În domeniul IT cele mai multe job-uri se derulează “de acasă”. Ce ne împiedică să facem în orașe din România astfel de hub-uri de dezvoltare a abilitaților tehnologice pentru tineri? Evident nimic, afară de propriile limite de compență și ambiție.
