Există momente în care o modificare birocratică aparent tehnică spune mai mult despre direcția unui stat decât o mie de discursuri politice. Un astfel de moment este cel în care aflăm, sec, că persoanele fizice care obțin venituri din drepturi de autor trebuie să emită facturi electronice, să se înscrie în registre digitale și să se comporte, practic, ca niște entități economice formalizate.
Nu PFA.
Nu firmă.
Nu SRL.
Ci persoană fizică, dar cu obligații de persoană juridică.
De aici începe nebunia.
O mutație tăcută: când autorul devine „operator economic”
Până nu demult, drepturile de autor aveau o logică simplă și coerentă. Creezi un text, o fotografie, o ilustrație, o piesă muzicală. Cineva folosește creația ta și te plătește. Statul își lua partea prin impozite și contribuții, reținute la sursă sau declarate anual. Relația era una minimală, proporțională și, mai ales, umană.
Astăzi, statul român a decis că această logică nu mai este suficientă.
În noua viziune fiscală, autorul nu mai este un individ care creează, ci un actor economic cu potențial de risc, care trebuie urmărit, înregistrat, digitalizat și trasabilizat până la ultimul leu. Nu contează că nu ai angajați. Nu contează că nu ai sediu. Nu contează că nu faci comerț în sens clasic.
Dacă încasezi bani din drepturi de autor, trebuie să emiți factură.
Și nu orice factură, ci una electronică, transmisă printr-un sistem informatic centralizat, conceput inițial pentru relațiile comerciale dintre firme.
De ce face statul asta? Povestea oficială și adevărul nerostit
Explicația oficială este elegantă și tehnocrată: combaterea evaziunii fiscale, digitalizarea economiei, trasabilitatea veniturilor, alinierea la standarde europene.
Realitatea este mai puțin sofisticată și mult mai cinică.
Statul român are o problemă structurală gravă: nu știe ce bani circulă în economie și, mai ales, nu are încredere în nimeni. Nici în firme. Nici în PFA-uri. Nici în persoane fizice. Soluția aleasă nu este simplificarea sau responsabilizarea, ci extinderea controlului.
Drepturile de autor sunt o zonă ideală pentru acest experiment:
- venituri fragmentate,
- contracte multiple,
- colaborări temporare,
- sume variabile,
- greu de urmărit în timp real.
În loc să perfecționeze mecanismele de declarare anuală și control ulterior, statul a ales varianta brutală: să transforme fiecare autor într-un mic emitent de facturi.
Nu pentru că ar fi logic.
Ci pentru că este mai ușor de controlat informatic.
RO e-Factura: sistem de firme, impus indivizilor
RO e-Factura a fost gândit pentru relații comerciale între entități organizate:
- firme cu contabilitate,
- firme cu softuri,
- firme cu departamente,
- firme cu consultanți.
A-l impune persoanelor fizice este echivalentul administrativ al a cere unui biciclist să respecte regulile de pilotaj pentru avioane comerciale.
Autorul devine, peste noapte:
- emitent de document fiscal,
- operator într-un sistem informatic guvernamental,
- subiect al sancțiunilor automate,
- responsabil pentru erori tehnice care nu țin de el.
Dacă nu trimiți factura corect.
Dacă o trimiți prea târziu.
Dacă nu te-ai înregistrat la timp.
Ești vinovat.
Registrul, formularul, contul, parola, eroarea
Pe lângă facturare, apare registrul. Formularul. Termenul-limită. Contul digital. Parola. Blocajul tehnic. Mesajul de eroare.
Autorul trebuie să se înscrie într-un registru special, printr-un mecanism birocratic distinct, pentru a putea face ceva ce făcea deja legal: să fie plătit pentru munca lui.
Statul creează astfel o nouă clasă de cetățeni: persoane fizice cu obligații digitale permanente. Nu contează că ai două contracte pe an. Nu contează că încasezi ocazional. Nu contează că nu faci „afaceri”.
Ești prins în mecanism.
Dispare diferența dintre persoană fizică și persoană juridică
Aici este miezul problemei.
Dacă o persoană fizică:
- se înregistrează într-un registru,
- emite facturi,
- raportează în timp real,
- este sancționată pentru neconformare procedurală,
atunci ce o mai deosebește, în mod real, de o persoană juridică?
Răspunsul este inconfortabil: aproape nimic.
Diferența rămâne doar la nivel de protecție:
- firma are contabil,
- firma are structură,
- firma are răspundere limitată.
Persoana fizică are doar nervii ei.
Autorul, noul suspect permanent
Mesajul statului este limpede: autorul nu mai este un creator, ci un potențial evazionist.
Nu este vorba despre încredere.
Nu este vorba despre respect.
Este vorba despre control.
Pentru un stat care se plânge constant că nu există industrii culturale, că nu există creativitate, că nu există valoare adăugată, ironia este amară. Creează bariere administrative tocmai pentru cei care produc valoare intelectuală.
Există și alte modele. Statul român le-a ignorat
În alte sisteme fiscale:
- drepturile de autor au impozitare simplificată,
- există rețineri la sursă,
- raportări anuale,
- control ulterior, nu preventiv.
Statul român a ales exact opusul: control total înainte de orice. Nu pentru că funcționează mai bine, ci pentru că este mai ușor de implementat informatic decât de gândit coerent.
Ce urmează? O țară în care toți facturăm
Dacă această logică este acceptată fără reacție, următorul pas este previzibil:
- activități ocazionale,
- colaborări informale,
- venituri sporadice,
toate vor intra în aceeași plasă. Vom ajunge într-o Românie în care orice interacțiune economică cere o factură, iar orice cetățean devine, fără să vrea, un operator fiscal.
Consecințele constituționale: când statul schimbă natura cetățeanului
Dincolo de nervi și frustrare, problema este una de fond. Constituția face distincție clară între persoana fizică și operatorul economic. Prin aceste obligații, statul estompează artificial această diferență, fără să o recunoască formal.
Nu te declară firmă, dar te tratează ca pe una.
Apar trei probleme majore:
- disproporționalitate flagrantă,
- discriminare negativă față de firme,
- afectarea indirectă a libertății de exprimare și creație, prin sufocare procedurală.
Concluzia dureroasă
Statul român nu a creat un sistem mai corect. A creat unul mai greu.
Nu a modernizat relația cu autorii. A birocratizat-o până la sufocare.
Nu a protejat bugetul. A mutat povara pe individ.
Când un autor ajunge să se întrebe dacă mai merită să creeze, nu din lipsă de idei, ci din cauza facturii, problema nu mai este fiscală. Este una de model de societate.
Iar o societate care își transformă creatorii în contabili forțați nu devine mai ordonată. Devine mai săracă.
