De la aderarea la Uniunea Europeană în 2007, România a avut acces la una dintre cele mai consistente surse de finanțare publică din istoria sa. Miliarde de euro, nerambursabili, oferiți cu un singur scop: să ne dezvoltăm, să recuperăm decalajele față de Vest, să devenim competitivi. Ar fi fost suficientă doar voința de a construi – banii erau deja pe masă. Și totuși, an de an, această șansă este irosită. În loc să dezvoltăm autostrăzi, modernizăm spitale, dotăm școli sau digitalizăm serviciile publice, statul român se mulțumește să funcționeze într-o inerție birocratică, preferând împrumuturile externe, scumpe și toxice pe termen lung.
Fondurile europene nu sunt doar bani – sunt un instrument politic, economic și social de reducere a inegalităților din Europa. Sunt expresia solidarității continentale, dar și o probă de maturitate a statelor beneficiare. Țările care știu ce vor și cum să își organizeze administrația reușesc să transforme aceste fonduri în capital economic real, în infrastructură durabilă și în progres social. Țările care nu reușesc să le atragă trăiesc cu falsa impresie că sunt „victime ale sistemului”, când, de fapt, sunt victime ale propriei neputințe instituționale.
România este astăzi un exemplu dureros al acestei a doua categorii. Deși în perioada 2007–2013 am reușit să absorbim circa 90% din fondurile alocate, în ciclul 2014–2020 am căzut la 76%. Pentru actualul buget multianual 2021–2027, la finalul lui 2024 absorbția se afla la un rușinos 7%. În același timp, guvernul României a acumulat o datorie publică de peste 54% din PIB și continuă să se împrumute anual cu zeci de miliarde de lei. Este un paradox distructiv: avem bani gratuiți și alegem voluntar să nu-i folosim, preferând să ne împrumutăm scump, adesea pentru cheltuieli curente și nu pentru investiții strategice.
Acest comportament nu este doar o greșeală economică – este o alegere politică și strategică, ale cărei consecințe vor fi resimțite decenii la rând. România pierde în fiecare an sute de milioane de euro sub forma costurilor de oportunitate: autostrăzi care nu se construiesc, spitale care nu se modernizează, regiuni care rămân izolate. Economia pierde creștere, antreprenorii pierd competitivitate, iar populația pierde încredere în stat. Clasa de mijloc, care ar fi trebuit să fie marele beneficiar al unei Românii europene, este cea mai afectată: plătește taxe mari, suportă inflația generată de împrumuturi și nu beneficiază de infrastructura pe care o merită.
Mai grav, neabsorbția fondurilor europene contribuie la unul dintre cele mai dramatice fenomene sociale din România post-2000: exodul de inteligență. Lipsa investițiilor reale în infrastructura educațională, în cercetare, în inovare și în mediul antreprenorial împinge sute de mii de tineri talentați să caute în alte țări ceea ce statul lor nu le poate oferi. Dacă fondurile europene ar fi fost folosite cu discernământ, România ar fi putut deveni un centru regional de inovație, cu orașe magnet pentru talente și industrie creativă. În schimb, am devenit o pepinieră de forță de muncă ieftină pentru Vestul Europei, în timp ce acasă ne împrumutăm pentru a plăti salarii și pensii.
Pe fond, România trăiește într-un model economic bazat pe consum și împrumut, nu pe investiție și dezvoltare. Acest model este instabil și periculos. Creșterea economică bazată pe datorie este o iluzie. Ea poate susține aparent bugetul pe termen scurt, dar rupe echilibrele structurale pe termen mediu. Cu fiecare miliard necheltuit din fonduri europene, România pierde o oportunitate de a-și finanța dezvoltarea fără costuri. Și cu fiecare miliard împrumutat, se adâncește în dependență financiară.
Adevărul este că fondurile europene nu se absorb de la sine. Ele nu intră automat în bugetul țării. Ele trebuie accesate, prin proiecte bine scrise, bine fundamentate, bine executate. Este nevoie de profesioniști, de voință, de stabilitate instituțională. România nu are, în acest moment, o arhitectură administrativă adaptată scopului. Autoritățile de management sunt subfinanțate, instabile, slab coordonate. Digitalizarea este incompletă. Administrația locală este în mare parte nepregătită și politizată. Niciun guvern nu a făcut din absorbția fondurilor europene o prioritate reală, măsurabilă, cu consecințe directe în caz de eșec.
Reformele necesare nu sunt un lux – sunt o urgență. România are nevoie de un nou pact administrativ pentru dezvoltare. Fiecare minister, fiecare primărie, fiecare instituție publică trebuie să adopte regula de aur: niciun împrumut pentru investiții eligibile pentru finanțare europeană până când nu s-au epuizat toate opțiunile de accesare a fondurilor nerambursabile. Statul trebuie să creeze structuri de intervenție rapidă, echipe de elită care să asiste administrațiile locale în atragerea fondurilor. Sistemul trebuie digitalizat complet, cu transparență, cu feedback automatizat, cu termene limită. Trebuie să premiem performanța și să penalizăm incompetența. Să construim o cultură a fondurilor europene, nu o teamă birocratică de ele.
Fondurile europene sunt mai mult decât bani. Sunt, poate, ultima noastră șansă reală de a ne moderniza fără să fim împinși în colaps financiar. Dacă ratăm această oportunitate, riscăm să devenim o economie cu suveranitate limitată, captivă în cercul vicios al împrumuturilor și al decalajelor.
România nu este o țară săracă. Este o țară bogată, dar prost guvernată. Are tot ce-i trebuie: resurse, oameni talentați, poziție strategică. Dar nu are viziune, organizare și voință colectivă. Iar fără aceste trei elemente, banii nu aduc dezvoltare – doar dezamăgire.
Întrebarea nu mai este dacă avem bani. Întrebarea este dacă avem capacitatea de a-i folosi. Dacă nu vom transforma fondurile europene într-un motor național de dezvoltare, vom rămâne, pentru multă vreme, țara care fuge de bani și aleargă după datorii. Și poate, într-o zi, nici acele datorii nu ne vor mai fi disponibile. Atunci, vom înțelege – prea târziu – că nu am fost săraci, ci iresponsabili.
P.s. România, înainte de toate!
