România fierbe. În timp ce oamenii duc pe umeri cea mai grea povară economică din ultimii ani, în timp ce facturile cresc, alimentele se scumpesc, iar copiii pleacă din țară ca să aibă o șansă la o viață normală, guvernul condus de Ilie Bolojan a fost prins în propria capcană a minciunilor politice. Premierul le-a spus românilor răspicat că dacă legea pensiilor speciale va fi declarată neconstituțională, guvernul își va pierde legitimitatea și el va demisiona. Curtea Constituțională a respins legea. Momentul adevărului a sosit. Iar cum, întreaga țară privește un om care a promis onoare, dar tace. Această tăcere este mai grea decât orice discurs politic, fiindcă nu mai este vorba despre calcule electorale, despre procente și sondaje. Este vorba despre ultimul fir de încredere pe care românii îl mai au într-un stat care, de prea mult timp, își hrănește privilegiile în dauna oamenilor cinstiți care muncesc.
A nu demisiona în aceste condiții înseamnă sfidare. Înseamnă că puterea politică a devenit o fortăreață a orgoliului, nu un serviciu public. S-a închis cercul ipocriziei: se vorbește despre reformă, dar se apără pensiile speciale; se invocă demnitatea publică, dar se refuză asumarea răspunderii; se promite resetarea statului, dar totul rămâne blocat în interesele personale ale unor grupuri politice care trăiesc într-o realitate paralelă cu a oamenilor care abia își mai permit traiul de zi cu zi.
România nu mai suportă dubla măsură. Când premierul își retrage cuvântul, nu se prăbușește doar credibilitatea unui om politic, se prăbușește ideea însăși de contract moral între stat și cetățean. De la pensionari umiliți la tineri obligați să emigreze, de la antreprenori sufocați de taxe până la medicii care salvează vieți și primesc salarii tăiate, fiecare român simte astăzi că este condus de un guvern care nu mai reprezintă națiunea, ci doar un sistem al privilegiilor.
Aceasta nu mai este o simplă dispută juridică. Este un moment de răscruce istorică. Dacă un premier își calcă cuvântul dat întregii țări fără nicio consecință, atunci România intră oficial într-o eră a disprețului față de popor. În fața acestei realități, oamenii au doar două opțiuni: ori acceptă în tăcere și devin complici ai minciunii, ori își ridică vocea și cer cu demnitate ca onoarea să fie mai presus de funcție.
Demisia nu mai este un gest politic. Este singurul gest care poate salva onoarea unui om care a pretins că este diferit de cei dinaintea lui. Dacă nu o face, atunci întreaga sa carieră se transformă într-o farsă, iar fiecare cuvânt rostit devine o insultă la adresa milioanelor de români care încă mai speră că trăiesc într-o țară unde cuvântul dat valorează mai mult decât funcția de premier.
P.S. Istoria nu iartă pe cei care au avut șansa să fie oameni de stat și au ales să rămână doar oameni de sistem.
