În liceu, am experimentat toate “plăcerile vieții” ca să spun așa. Tot ce a avut Bucureștiul mai bun (și mai rău) de oferit. Cumva, cumva, am reușit să mă “desprind” de ele și să nu-mi distrug total viața. Am terminat liceul cu 873 de absențe.
Am picat bacul la mate. Nici măcar nu vă închipuiți cum se simte, nici in cele mai negre vise. Gradul de umilință și stigmă pe care l-am primit de la oamenii din jur. Nu mai aveam energie nici să mă ridic din pat. L-am luat in septembrie cu 5.00, mi-a iesit media 6,61.
Am picat școala de soferi de vreo 3 ori, am zis că nu-i de mine.
Am plecat la muncă in Anglia si mi-am luat și un atestat de stivuitorist, mă simțeam absolut mizer și irelevant.
Am mai încercat o facultate care clar nu era de mine.
Eram numit în toate felurile.
O profesoară mi-a spus că în toți anii ei nu a văzut un așa elev “care se aruncă singur în groapa de gunoi” .
Aveam palpabil recordul generației mele pentru cele mai multe eșecuri in serie, cam în toate domeniile.
Tot aveam ideea asta nebună cu medicina si cu armata, deși toată lumea făcea mișto de mine “că e cea mai grea facultate” . Și pe bună dreptate, cum ar fi putut cineva cu un backround ca ăsta ? “Ce știi tu despre disciplină?”
Eram portretizat pe skate, cu o chitară în spate și o sticlă în mână. “Cum ar putea un dr**at pletos și tatuat să ajungă vreodată medic ? Sau militar ?”Am picat și admiterea la medicină, întărind și mai tare prejudecățile astea. Nu vă imaginați cantitatea de muncă pe care a trebuit s-o depun ca să mă redefinesc. Cantitatea de reziliență de care am avut nevoie să nu cedez sub toata umilința pe care o primeam din toate direcțiile si să mă complac in condiția aia.
Efortul și timpul necesar ca să ajung aici. Nu am venit cu o medie bună, sau dintr-un liceu bun, sau din vreo familie înstărită de medici care cunoșteau pe cineva. Am avut un drum mult mai lung de parcurs decât “un student normal și educat” .Dar am reușit să fac acest progres. Eu “pletosul tatuat și dr**at care dormea pe nisip in vamă si a picat bacul” . Am visat obsesiv la momente ca ăsta, în care să mă simt relevant. În care să justific oxigenul pe care-l respir. În care sa conteze ceea ce fac. În care sa fac pace cu decalajul de 2 ani față de generația mea. Astăzi sunt cu un pas mai aproape să-l achit.
Dna profesor, spuneți-mi dacă ați mai văzut în toată cariera dvs vreun elev care să facă un salt mai mare decât ăsta 
Asta e bucățica mea de înțelepciune:
Indiferent de unde vii, cine ești, ce faci, ce istoric ai, câte eșecuri ai, cât de rușine îți e, cât de greu e, ce îți spune toată lumea. Nu te lăsa.
Absolut niciodata, nu te lăsa.
Singurul cuvânt relevant e la tine.
Singurul răspuns e in capul tău.
Din cea mai adâncă groapă :
Am onoarea să vă salut !
Sunt Sublocotenent Boicea Andrei. “
-30 iulie 2025
-Institutul Medico-Militar
