Pe 3 mai, lumea întreagă marchează Ziua Internațională a Libertății Presei, un prilej de reflecție, dar și de revoltă. Pentru că, dincolo de discursurile pompoase, realitatea bate metafora: presa nu este liberă. Sau mai corect spus — presa este liberă doar atunci când alege să plătească prețul libertății.
Libertatea jurnalistică nu e o condiție naturală, nu e un drept garantat în fapt, ci o alegere asumată de fiecare ziarist în parte. E o alegere care te lasă adesea singur, vulnerabil și cu sabia deasupra capului. În România, zeci de jurnaliști au fost bătuți, amenințați, hăituiți în instanțe sau încolțiți prin mecanisme de cenzură economică și politică. Unii și-au pierdut locul de muncă. Alții – demnitatea. Foarte puțini au rezistat. Iar și mai puțini sunt cei care mai cred că merită să lupți.
Jurnalistul român e supus unei cenzuri multiple. Îl cenzurează patronul de presă, îl cenzurează primarul cu contracte de publicitate, îl cenzurează instituția care nu-i răspunde la solicitări. Îl cenzurează rețelele sociale, algoritmii și birocrații. Dar poate cea mai perfidă formă de cenzură vine de la cei care ar trebui să-l sprijine: cititorii.
Cititorul român spune: „Scrie despre hoții din primărie!” Dar când vine vorba despre o firmă unde lucrează fratele său, brusc vrea liniște. „Scrie despre cum fură politicienii!” Dar când ziaristul începe să documenteze cazuri în care sunt implicați prieteni, cunoștințe sau favoriți, mesajele se transformă: „Ai ceva personal?”, „De ce nu te iei de alții?”. Nu o dată, am fost întrebați de ce scriem „despre X” și nu despre „Y”, ca și cum adevărul ar trebui dozat în funcție de simpatii.
Adevărul este că libertatea presei se termină acolo unde începe lașitatea publică.
Cât timp jurnalistul va fi lăsat singur în fața presiunilor, cenzura va câștiga. Cât timp libertatea de exprimare nu e apărată de comunitate, ea nu va mai însemna nimic. Iar cât timp cititorul nu înțelege că presa nu este o armă personală, ci o oglindă a societății, nu vom evolua.
Pe 3 mai nu sărbătorim. Pe 3 mai denunțăm. Și ne amintim că jurnalismul adevărat nu moare atunci când e cenzurat — ci atunci când încetăm să-l mai facem.
Ovidiu Adrian Bucur
RefleqtMedia
